Sari la conținut

Cu o privire aspră, descoperim adevăruri adânci în marea cunoașterii

Știință

De ce este cerul albastru, iar la apus devine roșiatic

Cerul albastru senin cu nori albi subțiri, deasupra unui câmp la prânz

Cerul este albastru pentru că moleculele de gaz din atmosferă împrăștie lumina albastră a Soarelui mult mai puternic decât pe cea roșie, iar lumina albastră ajunge la ochi din toate direcțiile cerului. Cerul albastru nu este deci o culoare „a aerului” și nici o oglindă a mării, cum se spunea cândva, ci rezultatul unui proces fizic numit împrăștiere. La apus, același proces schimbă culorile spre portocaliu și roșu.

Soarele emite lumină albă, un amestec de culori. Când această lumină traversează atmosfera, nu trece toată în linie dreaptă: o parte este preluată de moleculele de azot și oxigen și trimisă în toate direcțiile. Ceea ce vezi sus, când nu te uiți direct la Soare, este tocmai lumina împrăștiată.

Ce este împrăștierea Rayleigh?

Fizicianul britanic John William Strutt, cunoscut ca Lord Rayleigh, a descris la sfârșitul secolului al XIX-lea cum se comportă lumina atunci când întâlnește particule mult mai mici decât lungimea ei de undă, cum sunt moleculele de aer. Rezultatul lui matematic este că împrăștierea crește foarte repede pe măsură ce lungimea de undă scade. Pentru lumina albastră, a cărei lungime de undă este mai mică decât a celei roșii, împrăștierea este de câteva ori mai puternică.

Poți imagina un val care lovește o piatră mică: valurile scurte sunt zdruncinate și trimise în toate părțile, cele lungi trec aproape neatinse. Lumina roșie, cu undă lungă, străbate aerul mai ales direct, pe când cea albastră își schimbă mereu direcția și umple tot cerul.

De ce nu este cerul violet, dacă violetul se împrăștie și mai mult?

Observația este corectă: lumina violetă are lungimea de undă și mai mică decât cea albastră, deci se împrăștie și mai mult. Cerul nu apare violet din mai multe motive care se adună:

  • Soarele emite mai puțină lumină violetă decât albastră;
  • o parte din lumina violetă este absorbită de straturile superioare ale atmosferei;
  • ochiul uman este mult mai sensibil la albastru și la verde decât la violet;
  • amestecul tuturor culorilor împrăștiate, cu albastrul dominant, este perceput de creier ca un albastru deschis.

De aceea nuanța variază cu altitudinea și cu starea aerului. Sus, pe un munte înalt, aerul fiind mai rar, cerul pare mai închis, un albastru profund. Lângă orizont, unde drumul luminii prin aer este mai lung, albastrul se spală și cerul pare mai palid, aproape alb.

Cum ajunge cerul să se coloreze roșu la apus?

Când Soarele coboară spre orizont, lumina lui trebuie să parcurgă prin atmosferă un drum mult mai lung decât la amiază. Pe parcurs, cea mai mare parte din albastru este împrăștiată în afara fasciculului direct, așa că ajunge la ochi, din direcția Soarelui, o lumină din care albastrul a lipsit: galbenă, portocalie, apoi roșie. Norii de la mare înălțime pot reflecta acea lumină, iar cerul se aprinde în culori calde.

Praful fin, fumul sau cenușa vulcanică din aer pot adânci răsăriturile și apusurile, tocmai pentru că adaugă particule care împrăștie și filtrează lumina. Din același motiv, după erupții vulcanice mari, apusurile din multe regiuni ale lumii au fost, luni la rând, neobișnuit de intense. Aceste detalii se învață ușor dacă îți faci obiceiul să privești cerul în aceleași ore ale zilei, câteva săptămâni la rând.

De ce norii sunt albi?

Picăturile dintr-un nor sunt mult mai mari decât moleculele de aer, așa că ele împrăștie toate culorile aproape în egală măsură. Amestecul tuturor culorilor în proporții apropiate dă alb. Când norul este foarte gros sau foarte încărcat cu apă, lumina nu mai străbate prin el și baza lui pare cenușie sau închisă la culoare.

Ca să-ți dai seama cât de mult contează drumul prin aer, poți face o încercare simplă. Privește un apus la o oră fixă și apoi, în aceeași seară, cerul în partea opusă Soarelui: în timp ce spre apus predomină portocaliul, în partea opusă apare uneori o bandă albăstruie-roz. Ea se numește centura lui Venus și este umbra Pământului proiectată pe atmosferă, cu un strat roz deasupra, format din lumina roșiatică împrăștiată înapoi.

Dacă observarea cerului te atrage, merită să mergi mai departe, spre ce se vede după ce soarele a apus; un punct de plecare bun este materialul despre cerul nopții pentru începători. Iar pentru alte fenomene în care lumina, aerul și apa lucrează împreună, ai exemple și în fizica de zi cu zi.

Cum arată cerul pe alte planete?

Culoarea cerului depinde de compoziția și grosimea atmosferei. Pe Lună nu există atmosferă care să împrăștie lumina, așa că cerul este negru chiar și în timpul zilei, iar stelele s-ar vedea în plină zi dacă ochii nu s-ar adapta la strălucirea solului. Pe Marte, cerul de zi are, în fotografiile trimise de roboții de pe suprafață, o nuanță rozalie-brună, din cauza prafului fin din atmosferă, iar apusurile de acolo tind spre albastru.

Exemplele arată că nu există o culoare universală a cerului. Aceeași fizică, cu gaze și particule diferite, duce la rezultate foarte diferite, și tocmai aici se vede cât de bine se leagă explicațiile științifice de ceea ce observăm cu ochii noștri.

Rămân de actualitate

Ne vedem la următorul articol. Înapoi sus ↑